Zambeste candid si asteapta sa fie supus tirului de intrebari. Acestea vin lin insa si discutia se ramifica natural, poposind pe rand prin lumea imaginatiei, a povestilor si a tipologiilor umane. Mihai Mateiu este un om aparent simplu, dar in acelasi timp complex in nucleul sau uman si de scriitor, deopotriva. In cadrul intim al Librariilor Carturesti din Iasi, unde a ajuns cu ocazia lansarii celui mai recent volum al sau “Oameni”, Mihai Mateiu ne-a vorbit despre cele 13 povesti care au prins recent lumina tiparului, despre viata si rolul intamplarii in cadrul ei, despre literatura, viata si iluzii.

Cronica de Iasi: Cum imbratiseaza un cimpanzeu? (Povestirea “Robotul” a fost dedicat “Adrianei, cu o imbratisare de cimpanzeu)

Mihai Mateiu: (Rade) Este ceva usor de vazut intr-o emisiune la Discovery sau National Geographic, sunt atatea documentare despre maimute, primate, cimpanzei. In principal imbratiseaza foarte strans si avand mainile foarte lungi pot sa cuprinda chiar si de doua ori persoana pe care simt nevoia sa o imbratiseze. O imbratisare foarte foarte stransa, dedicate unei fiinte care adora cimpanezii.

C.R.D.I: Sunt textele din acest volum felii din viata ta sau a noastra, a tuturor?

M.M.: Ma tem ca nu pot sa dau un raspuns sigur la intrebarea asta. Din viata mea nu sunt, din viata altora s-ar putea sa fie. De exemplu, am avut o strangere mare de inima dupa ce am scris textul “Infrangere”, care e povestea imaginata a intamplarilor de dupa un meci de fotbal dintre echipele rivale ale Clujului. Eu am scris textul inainte ca acel meci sa aiba loc, apoi cand meciul chiar s-a intamplat in realitate am fost foarte stresat ca nu cumva sa fi facut vreo premonitie, sa nu fi prezis ceva nefericit. Dar, slava Domnului, nu s-a intamplat asa! Nu stiu daca in realitate cineva traieste asemenea personajelor, nu stiu asta.

C.R.D.I: Rares Moldovan spune ca in personajele tale si in povestile lor “se casc hauri nelinistitoare, frici nerostite, frustrari chinuitoare, obsesii si dorinte de nemarturisit”. Cum comentezi afirmatia?

M.M.: Rares este unul dintre cititorii cei mai sensibili, cei mai patrunzatori de care am avut parte sau de la care eu am aflat pareri. Este un om in care am foarte mare incredere, de asta l-am si rugat sa scrie aceasta mica prezentare de pe coperta a IV-a a cartii. Eu cred ca surprinde foarte bine esenta tematica a volumului, faptul ca e vorba de persoane aduse in situatii limita in care se dezvaluie ceva dincolo de aparenta uneori foarte ritualizata, foarte monotona a vietii lor; se casca cate un gol dintr-acesta despre care vorbeste Rares. Nu stiu cum sa comentez, mi se pare ca a intuit foarte bine.

C.R.D.I: Este intamplator sau nu ca ai inceput volumul “Oameni” cu povestea unui copil?

M.M.: Asezarea povestilor in volum nu reflecta ordinea cronologica a scrierilor. Materialul – cartea avand 13 povestiri - a fost pus in fata acestei aranjari in volum (intr-o faza mai avansata, inainte de publicare). A fost o munca foarte interesanta si foarte ciudata pentru mine de a le calibra cumva. Mi se pare ca nu poti incepe cu cel mai dur text sau cel mai intens ca dupa aceea sa fie o coborare, sau nu poti iarasi sa incepi cu un text care sa nu prinda sau sa nu functioneze ca intrare in volum. Apoi alternanta lor... De exemplu sunt texte dure, violente, sunt texte cu o intensitate mare tematica, altele sunt de atmosfera, texte in care aparent nu se intampla nimic, doar ca ceea ce se intampla este in alt plan, la un nivel mai subtil. Am incercat sa le alternez. Asta a fost si ordinea scrierii, intotdeauna ca o contrabalansare a unui text foarte dur, foarte apasator. A fost nevoia unui text mai lin, mai domol.

Au ajuns in puzzle-ul asta pe care l-am schimbat de multe ori, am incercat mai multe variante de aranjare. La un moment dat facusem chiar niste mici biletele, in care incercam in doua-trei cuvinte sa surprind esenta unui text pentru mine, ca sa iasa ceva cat de cat echilibrat. Asa a ajuns acest text in fata. Cred ca a functionat bine. Cel putin, Bogdan Stanescu in cronica lui il considera un text foarte bine ales de introducere. Ma bucur daca e asa.

“Cred ca se poate sa ne schimbam de la o zi la alta.”

C.R.D.I: Octavian Paler scria in poemul “Avem timp” ca “viata iti poate fi schimbata in cateva ore/ De catre oameni care nici nu te cunosc”. Impresia o lasa si cateva din textele din acest volum. Tu cum vezi lucrurile?

M.M.: Cred ca se poate intampla oricand, in orice moment practic ceva te poate lovi din afara, te poate deraia de pe traiectoria ta. Cred ca totusi sunt relativ, slava Domnului, rare aceste intamplari, aceste cazuri extreme, in care cineva intervine brutal si-ti schimba destinul. Poate ca mult mai des se intampla ca in fiinta noastra sa aiba loc un declic voluntar sau, de cele mai multe ori cauzat de ceva din afara, involuntar, dar reflectat totusi in fiinta umana. As da un exemplu in textul “Robotul”, in care un om care traieste zi de zi dupa aceeasi rutina, ani si ani, zeci de ani de viata, este tulburat pur si simplu de intalnirea cu o gorila de la gradina zoologica, de privirea ei, care trezeste in el un anumit sentiment,. Textul nu continua, dar se poate ghici ca poate sa aiba o turnura in viata lui. Poate fi o reconsiderare a acestei existente monotone. Cred ca se poate sa ne schimbam de la o zi la alta.

C.R.D.I: Care este din punctul tau de vedere rolul pe care il joaca intamplarea in viata noastra?

M.M.: Ca un om care nu crede in transcedental, in determinarile destinului si a soartei ramane un loc mare pentru intamplare in interpretarea mea.

”Sunt multe personaje care imi sunt aproape, practic toate. Traiesc cu ele, cu toate ca nu ma bantuie.”

C.R.D.I: Care dintre aceste povesti, care dintre “Oameni” pe care i-ai creat ti-au ramas mai aproape de suflet?

M.M.: (Ezita) E o intrebare foarte grea. Toti oamenii pe care i-am adus in povesti mi-au fost - unii mi-au si ramas - aproape. Sunt altii cu care nu mai pot empatiza dar asta ma face sa imi fie foarte drag un text cum e “Animal”. Tocmai pentru ca nu mai pot sa intru in rezonanta absolut deloc cu personajul. Din punctul acesta de vedere e cel mai ciudat text pe care l-am scris vreodata, pentru ca nu mai pot sa-mi amintesc starea care l-a generat, nu pot sa reintru acolo si sa inteleg de unde a iesit acea voce, acel personaj.

Batranul din “Interviul” este un personaj pe care il percep acum ca fiind destul de fals, ca si cand in el ar fi fost pusa o teza, o suma de concepte, dar nu il exclud total dintr-o posibila realitate. E poate genul de personaj prin gura caruia testez o filosofie, un mod de a vedea lumea. Sunt multe personaje care imi sunt aproape, practic toate. Traiesc cu ele, cu toate ca nu ma bantuie, nu ajungem la apropieri de genul acesta dar imi sunt dragi toate.

Sunt doua povestiri in volum, nu am sa le numesc, care reflecta o experienta personala. Sigur ca fata de personajele lor sunt legat si voi fi tot timpul.

C.R.D.I: Intr-unul dintre texte atingi si subiectul pierderii inocentei. Ca un joc de cuvinte, tu cand ai incetat sa mai “crezi in Mos Craciun”?

M.M.: Tarziu, mi-am pierdut inocenta foarte tarziu. Cu alte cuvinte, am crezut in Mos Craciun mult de tot, pana la 20 si ceva de ani. Acesta ar fi raspunsul acceptand jocul propus de tine.

C.R.D.I: Cu cat mai tarziu cu atat mai bine, ar spune unii.

M.M.: Eu as zice ca orice adevar aflat, oricat de dur si de crunt ar parea in prima faza nu face decat sa duca la o acceptare si repliere a fiintei. Eu cred ca e un lucru bun, dar bineinteles asta este o chestiune foarte delicata. Nu as spune copilului meu ca nu exista Mos Craciun cand are trei ani, sa-i spun ca “Asta e realitatea crunta, nu exista!”. E un lucru bun cred ca un copil sa creada. Asta tine de un complex enorm al lumii lui interioare, al imaginatiei. Nu as vrea sa spulber asta, nu cred nici ca sunt drame sau ca trebuie sa prelungim momentele astea la nesfarsit si sa ne impunem sa credem in Mos Craciun pana la 90 de ani.

“Sunt lucruri care atunci cand scrii ti se par foarte importante pentru ca esti aproape de ele, insa cand te-ai departat de ele iti dai seama ca nu sunt importante literar.”

C.R.D.I: Ai un stil foarte taios si in acelasi timp candid atunci cand folosesti descrierea. Care dintre cele doua extreme te atrage mai mult?

M.M.: Cred ca in volumul asta m-a atras mai mult stilul taios, eliptic si pentru asta am o explicatie foarte personala. Stiu de ce nu am avut rabdare cu textele astea, nu ca le-as fi repezit, dar nu am avut rabdarea de a le lasa sa se dezvolte, sa creasca. Au ramas niste schite, asta mi-am dorit, pentru ca ele erau fuga dintr-un roman mare care ma sufoca. Era prea complex si atunci voiam lucruri simple, scurte. Dar, tocmai in ultimul text din volum si ultimul cornologic, in “Vanatorul”, poate este cea mai extinsa descriere. Si asta pentru mine a fost semnul limpede ca se incheie ceva si incepe altceva. Nu am inteles de ce sau ce incepe, dar important pentru mine a fost sa simt ca asta incheie o etapa.

C.R.D.I: Spune-ne mai multe despre acest roman.

M.M.: Spun, nu simt nevoia sa invalui in mister asta. Este vorba despre un roman la care am lucrat pe parcursul a patru ani si cu care am ajuns intr-o infundatura, intr-un drum inchis. Si este ingrozitor sa ajungi acolo. Atunci am inceput sa scriu povestirile din volum ca fuga din munca aia care devenise ceva ingrozitor, ceva absolut oribil. Poti sa-ti inchipui ca sa sapi santuri este ceva minunat pe langa a mai deschide acel fisier. Am avut intelepciunea sa renunt, sa nu ma incapatanez sa-l termin si sa-i dau drumul asa cum era atunci. Am continuat cu volumul acesta, am revenit la roman si se pare ca dupa o pauza de doi ani si ceva il vad mult mai bine. In sfarsit am distanta necesara ca sa separ ce merita pastrat de ce e balast, ce e incarcatura. Sunt lucruri care atunci cand scrii ti se par foarte importante pentru ca esti aproape de ele, insa cat te-ai departat de ele iti dai seama ca nu sunt importante literar.

Asta e munca mea de acum, nu stiu cat va dura, nu vreau sa-mi dau termene insa sper ca rezultatul va fi unul mult mai bun decat ce as fi putut sa scot acum trei ani.

""Ceea ce am invatat la un moment dat este ca nu a avea dependente este o mare problema, ci de a fi cele adecvate."

C.R.D.I: Portretul tau virtual – sau mai bine zis informatiile despre tine din online – este unul foarte sumar. Zi-mi mai multe din CV-ul tau, profesional si nu numai.

M.M.: Am pus in prezentarea aceea ce cred ca ma defineste si are o reflexie in ceea ce scriu. Am omis de exemplu facultatea, si nu din nerecunoastere; facultatea mi-a dat niste lucruri, dar nu in directia asta. Slujba iarasi am omis-o, dar pot sa o dezvalui fara nici o problema. Ma ocup de evenimente si de Relatii publice la Libraria Carturesti din Cluj. Am o viata normala, am prieteni multi, slava Domnului.

C.R.D.I: Esti dependent de ceva, ca om sau ca scriitor?

M.M.: Da, cred ca de multe lucruri. Nu am sa le dezvalui aici, dar ceea ce am invatat la un moment dat este ca nu a avea dependente este o mare problema, ci de a fi cele adecvate. Nu cred ca trebuie sa fie o teama sau disperare in a nu avea dependente. Poti sa le lasi sa existe, cateva, atat timp cat le alegi bine.

***

Descrierea propusa de Mihai Mateiu (http://mihaimateiu.ro/despre-mine/):

"M-am nascut in 1976 la Targu-Mures. Acum traiesc in Cluj, e un oras bun pentru mine.

In 2003 Tribuna mi-a publicat primele doua povestiri. De atunci, textele mele au aparut in diverse reviste: Familia, Apostrof, Noua literatura, Tribuna, Magyar Naplo, Helikon, Egophobia. Cateva proze scurte au ajuns in antologiile Az ev muforditasai 2008 (Magyar Naplo, 2008), The Aesthetica Creative Works Annual 2009 (Aesthetica Magazine, 2009), Minimal (Mirador, 2009) si Echinox (Echinox, 2011).

Literatura e o alegere asumata. Ca scriitor, ma consider mai degraba un muncitor decat un intelectual. Incerc sa-mi cunosc meseria cat mai bine, sa fiu cat mai profesionist, sa nu fac compromisuri – cred ca datorez asta celor care ma citesc.

Am cativa prieteni scriitori, dar nu apartin vreunui grup literar.

Tin mult la simplitate, la bunul simt, la integritate.

Sunt dependent de miscare, de activitatea fizica."

Sursa foto: http://mihaimateiu.ro/foto/