In zilele Saptamanii Mari, cand asezarile Moldovei ieseau din mohoreala iernii, ograzile se tarnuiau, gradinile se greblau, lumina varului proaspat acoperea peretii caselor, tulpinile pomilor, gardurile, portile, podetele. Seara, intreaga suflare mergea cu piosenie la deniile din bisericile luminate doar de candele si cateva lumanari palpaind sub icoane.

Cei din case, mai ales copiii, primeau straie noi: o camasa inflorata, din in si itari urziti in fir de lana. in secolul al XIX-lea, sarbatorile de la oras aveau aceleasi rezonante si traditii ca in sate, cum a observat Ion Mitican.

Noaptea clopotelor

In bucatariile nadusite de fierbinteala cuptoarelor, ouale rosii cu migala incondeiate zambeau din panere, pastile rumenite in tingirile de arama se aliniau pe mese, iar cozonacii mandri, cu palariile pe-o ureche, asteptau sa indulceasca si sa bucure sufletele trecute prin indelungatul post al purificarii. Toti crestinii din capitala Moldovei ca si ai satelor asteptau cu infrigurare apropierea miezului de noapte si chemarea tainica la marea sarbatoare, vestita de dangatele clopotelor. Ionel Teodoreanu, locuitor al strazii Zlataust, a pastrat o duioasa amintire a vremii bucuriei, in „ziua dintai a Pastelui, dupa noaptea clopotelor si a lumanarilor“ cand erau „atatia cozonaci ca si lumina primaverii tot a cozonac miroase“ (Ionel Teodoreanu, „intoarcere in timp“).

Mancaruri fine

La randul sau, Rudolf Sutu a notat in „Iasii de odinioara” cum era traita perioada in oras. in vremuri de demult, sarbatorile constituiau pentru ieseni un eveniment foarte important de peste an. Prin casele boieresti, mesele erau acoperite cu mancaruri fine, cu pasca, oua rosii, cozonaci, stateau trei zile si trei nopti intinse, iar musafirii care se perindau in vizite aveau oarecum obligatia de a manca si a bea in casa gazdei. „Pe la taranii targoveti, gospodinele oboseau toata saptamana sa-si faca casa alba, sa o dea cu lutisor galben pe la braie”.

Hora tinerilor

In zilele de Pasti, familiile care aveau fete mari ii pofteau pe flacaii dimprejur la hora ce se incingea inaintea casei, in sunetul unei scripci cu trei strune si a unei cobze sparte pe care doi artisti tigani, cu ochii holbati si albi cat cepele de toamna, le manuiau insotind armonia acestor instrumente cu glasul lor strident si nazal.

Dupa aproape o ora de joc, se dadea repaus, iar gazda venea cu un cofaiel plin de tulburel stil vechi si un pahar de sticla vanata si dadea la toata lumea de baut. Era un fel de mic repaus, la care fetele se duceau pe dupa casa, dupa coser si pe la dos de grajd, de-si ajustau fotele si florile din par, consultandu-se reciproc asupra aranjamentului in lipsa de oglinda. La aceste petreceri in vechiul nostru oras asistau cateodata si boieri, duduci si cucoane de prin centru, solicitati de locuitorii tarani de pe la bariera, care erau oamenii de casa ai familiilor, ajutati de aceste familii protectoare cu simturi romanesti. Cuconasii ocheau fetele in timpul jocului, iar cucoanele admirau formele „romane” ale tinerilor flacai, in bratele carora fetele se mladiau la ondulatiile jocului ca niste turturele. Dupa terminarea dantului, boierii plecand dadeau fiecare cate un galben sau doi fetelor de gazda.

Strasnice scrancioburi

De la petrecerile iscate in curtile targovetilor, pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, sarbatoarea se muta in jurul hanurilor de la margine de oras, in zona barierelor din mahalale. Rudolf sutu a observat: „in vremurile vechi, de Pasti, fiecare dorea sa aiba cat mai multa lume acasa la el. Astazi, fiecare doreste sa petreaca afara din casa, in loc strain. Pastele petrecut in afara de casa isi avea si el farmecul lui”. Se petrecea la Perjoaia si Leaganul Fluturilor, ambele in zona Nicolina, pe Sararie, la Chirila (in Tatarasi), la Trei Sarmale (in Socola) si chiar in centru, la hotelul Binder. in ograzile hanurilor, navalite de lume, se rotea cate un scranciob construit pe doua furci inalte, de stejar, si invartit de flacai zdraveni. De Pasti, se ridicau cele mai strasnice scrancioburi ce implineau visul de zbor al omenirii si de inaltare a sufletului celor visatori. Fiind cea mai mare atractie a petrecerilor, a fost amintit si de Vasile Alecsandri: „in scranciobul din culme se dau baieti si fete,/Copile flori de aur, voinici cu negre plete…”(Vasile Alecsandri, Scranciobul, „Convorbiri literare”). Veseliti de zumzetul cobzelor, trilul catorva scripci smonite de un nai si inganate de un tambal, orasenii se intreceau la dans.

Distractiile vremii

La Leaganul Fluturilor, prin corturi si colturi, se intindea petrecerea. Rudolf sutu, martor al sarbatorilor de la inceputul secolului al XX-lea si-a amintit: „Sub corturi erau reprezentatii teatrale cu douazeci de bani intrarea. Pe usa altui cort, era zugravita o femeie colos. Firma cortului era <>. Peste drum de <>, era o <>. Cu zece bani loveai de trei ori cu ciocanul intr-un cui de lemn, care izbea o veriga de fier, ce se suia pe un bat, pana la o inaltime unde era o petita”. Pocnetul era dovada fortei si puterii celui ce lovise cu ciocanul. Mai incolo era o roata a norocului: pentru 5 bani trageai un numar si toate erau castigatoare. Cel mai mic castig era un cornetel cu alune americane, in valoare de cel mult un ban. Toti jucatorii la noroc castigau la alune americane de se rupeau, caci numerele mari precum pachete de ciocolata sau cutioare cu bomboane erau greu de castigat.

Pentru toata lumea

Mai la centrul gradinii se afla un chiosc de scanduri, unde se desfacea bere. Niste pahare inguste de sfert de litru treceau drept halbe si costau 50 bani. Gradinile unde se organizau petreceri de Pasti forfoteau de lume pestrita, tarani din marginea orasului, targoveti imbracati in cele mai bune straie, ofiteri in mare tinuta curtand cameriste, scolari in uniforma si cucoane cu gulere de blana, chiar si pe vreme calduroasa. Petrecerea continua vreme indelungata, pana seara tarziu, cand lumea incepea sa se rareasca.

„Cinstea mesei“ si „hrana casei“

Tulburatoare evocare a sarbatorilor pascale a inchinat si Martha Bibescu, scriitoare romanca de limba franceza, membra a Academiei Regale de Literatura Franceza din Bruxelles, autoare a vreo 31 de lucrari si nepoata a ofiterului iesean Alexandru C. Mavrocordat, sambelan regal care locuia in strada Gandu. Impresionata de vechile datini, le-a insemnat in paginile volumului „Isvor, le pays des saules“ („Izvor, tara salciilor“), tiparit la Paris in anul 1923. Painea si pasca erau bucuria sarbatorii, dupa saptamanile lungi de post sever, satenii numind graul „cinstea mesei“, iar porumbul, „hrana casei“. Pasca era facuta dintr-o faina tot asa de alba „ca si fata lui Hristos“, amestecata cu oua „tot asa de galbene ca si floarea-soarelui“ si avea forma „lunguiata a mormantului lui lisus“. Se presura cu mirodenii, „cari amintesc mirodeniile aduse de Nicodim“ si „cu cuisoare, care infatiseaza cuiele adevarate ale crucii“.