Sarmalele, zic unii, le-am „luat” de la turci sau greci; ciorba cu bors – de la ucraineni ori rusi, gulasul de la unguri… O fi. Dar daca ar fi sa cautam niste mancaruri „neaose”, niste bucate pe care sa le putem socoti chiar traditional romanesti, la ce ne-am opri? Pai, lucrurile sunt tare complicate, mult mai complicate decat par, ceea ce, insa, face demersul si mai interesant. Sa exploram, asadar, subiectul, patrunzand in trecut cat de departe ne ingaduie informatiile arheologice.

Intrebati care ar fi, dupa parerea lor, mancarea cea mai neaos romaneasca, multi ar raspunde numaidecat „mamaliga” si ar si vedea instantaneu, cu ochii mintii, o mamaliga de porumb, galbena ca soarele, aburind in mijlocul mesei.

Pe de o parte, ar avea dreptate, in masura in care „traditionala” ar insemna „foarte mult consumata, de vreo 10-15 generatii”. Pe de alta parte, multi gresesc, inchipuindu-si ca mamaliga de porumb are cine stie ce istorie lunga pe meleagurile noastre si se mira auzind ca romanii nu cunosc porumbul decat de vreo 350 de ani. Se mira deoarece nu stiau – sau au uitat – ca porumbul a venit din America, dupa descoperirea acesteia de catre Cristofor Columb (1492) si a intrat in Europa prin vest, ajungand la noi abia in secolul al XVII-lea.

Bun la gust si foarte productiv, el a inlocuit rapid meiul, care fusese pana atunci „cereala de mamaliga” a romanului. Meiul – sau malaiul, cum mai era numit atunci – era consumat de populatia din tarile Romane, mai ales in Moldova si Muntenia, pe scara atat de larga incat, relateaza un misionar catolic calator pe la noi, Mihai Viteazul era poreclit de sasi, in deradere, „Malai-Voda.”

Continuarea pe descopera,ro