(* Clipul video nu contine interviul integral)

E tunsa baieteste, insa emana o feminitate duioasa. E modesta, cu toate ca numele ei a facut inconjurul lumii. Foarte atenta la detalii, cel mai adesea tace si asculta, iar putinele-i vorbe tradeaza o melancolie dulce si in acelasi timp o mare dragoste: fata de oameni, scena, public si - mai mult decat orice - fata de arta si meseria pe care o practica.

Actrita Anamaria Marinca a revenit la Iasi, orasul ei natal, cu ocazia celei de-a zecea editii a Festivalului de Film Francez, unde a fost prezentat, in premiera, filmul “Un nuage dans un verre d’eau”, in care aceasta joaca rolul principal. Despre proiectele ei cinematografice, pasiunea pentru piesele de teatru, dar si despre viata “mereu pe drumuri” a unui actor cititi mai multe intr-un interviu acordat in EXCLUSIVITATE reporterilor Cronicii de Iasi.

Cronica de Iasi: Te-ai intors la Iasi, te-ai intors acasa?

Anamaria Marinca: Da, am venit cu mare drag. Din pacate, nu am avut inca timp sa-mi fac o impresie despre Iasi, despre cum am regasit Iasul. Am fost si de Craciun acasa, asa ca nu am lipsit foarte mult.

C.d.I.: Spune-ne mai multe despre participarea la acest Festival de Film Francez.

A.M.: Mi-a placut foarte mult atmosfera din aceasta seara (n.r.: 15 martie a.c.), am fost si la filmul de dinainte („Incendies”, in regia lui Denis Villeneuve). Am fost foarte bucuroasa ca filmul a fost deja vazut si prezentat acasa. Am avut ocazia sa-l arat si parintilor mei si fratelui meu, care au fost aici, l-am vazut si eu pentru prima data in varianta finala. Si sper sa revin cu filme in limba franceza.

C.d.I.: Cum te-ai simtit vizionand pentru prima oara filmul intr-o sala plina de oameni? Ai simtit publicul vibrand?

A.M.: Nu stiu daca au vibrat, dar au urmarit cu atentie si asa m-a bucurat. E un film de o anumita factura, imbina fantasticul cu realul. Are un umor foarte special, un umor negru. Nu stiu daca sunt personajele potrivite pentru a testa atmosfera. Este un film pe care nu stiu daca vor mai avea ocazia sa-l vada pe marele ecrane din Iasi. Eu sper ca da, dar nu stiu ce soarta va avea.

C.d.I.: Ai declarat la un moment dat ca iti trebuie cel putin doua-trei vizionari ale unui film de-al tau, pentru a-l putea privi obiectiv. De cate ori ar trebui sa mai vezi acest film?

A.M.: (Zambeste) Probabil ca de cateva ori. Eram un pic mai tanara cand spuneam lucrurile astea, lucrurile se mai schimba. E un proces destul de ciudat sa te privesti pentru o ora si jumatate. Nu sunt o fire vanitoasa, sunt destul de critica si observ multe lucruri, mai multe poate decat spectatorul obisnuit. Stiu exact cate duble am filmat pentru fiecare scena, stiu ce a mers bine, ce nu a mers bine. Intotdeauna e loc de mai bine.

C.d.I.: Esti un cameleon doar pe scena, pe platoul de filmare sau si-n viata de zi cu zi?

A.M.: (rade) Sunt un cameleon?! Nu stiu, trebuie intrebati prietenii, spectatorii, nu stiu. Ma schimb cu fiecare rol putin cate putin, imi insusesc de fiecare data o alta existenta, asa ca probabil face parte din natura actorului, nu din a mea, in mod special.

“Actorii de cinema sunt foarte puternici, capabili de a trai emotii foarte puternice, de a intelege o situatie psihologica foarte rapid si de a o si incarna.”

C.d.I.: In multe din filmele in care ai jucat se scot la iveala monstri ai lumii in care traim, monstri pe care nu ii cunoastem sau ii ignoram (prostitutie, avort, crime de razboi, s.a.). Cum te provoaca pe tine acest lucru, atat ca actor, cat mai ales ca om?

A.M.: Ma intereseaza marginea mai mult decat centrul. Ma intereseaza tipul acesta de societate marginala si cum functioneaza ea. Mi se pare mult mai adevarata si mai vie. Vehiculeaza niste adevaruri, valori si non-valori, e o lume colorata, foarte seducatoare pentru un actor.

La rolul acesta (n.r.: Anna din “Un nuage dans un verre d’eau”), de exemplu, nu mi s-a parut lucrul cel mai important profesia domnisoarei (n.r.: prostituata), ci unul secundar. M-a interesat foarte mult relatia dintre ea si Gamil Ratib, un actor egiptean fantastic. Este o slujba aleasa de buna voie, nu e povestea repetata dintr-un film pe care l-am facut, “Sex Traffic”. Nu mi s-a parut subiectul principal. Este un film al unei mari prietenii, a unei mari povesti de dragoste dintre ea si “monsieur Noun”. Povestea, pe mine asta ma intereseaza.

C.d.I.: Cat de greu iti este sa te documentezi pentru astfel de roluri (pline de emotii si incarcare psihologica)?

A.M.: E in primul rand vorba de imaginatie si de capacitatea de concentrare, mai ales in film, cand de obicei nu ai o perioada de repetitie, pentru a putea fixa niste lucruri. Bineinteles ca ma documentez, dar citesc in limita timpului. Am acces la aceeasi informatie la care ar avea acces toata lumea.

Filmul e despre tot ce nu se spune, important e cum inventezi omul acesta pe care trebuie sa-l interpretezi. In general, actorii de cinema sunt foarte impulsivi, spontani, foarte puternici, capabili de a trai emotii foarte puternice, de a intelege o situatie psihologica foarte rapid, si de a o si incarna.

Detaliul este foarte important si umanitatea care se naste; ea pare naturala dar de fapt e artificiala. Acolo e “problema” intr-adevar cu cinema-ul, cu actoria, nu in imitarea unei realitati.

C.d.I.: Ai declarat in repetate randuri ca esti obsedata de ideea de utilitate. Un “actor util”... nu suna oximoronic?

A.M.: Ma refeream la necesitatea subiectului abordat si la impactul pe care el poate sa-l aiba in lumea in care traim, la importanta lui pentru prezent. De asta am si abordat pana acum subiecte care tin mai mult de social, de politic; aproape toate au fost subiecte realiste si contemporane (cu exceptia Contesei - un film pe care l-am facut cu Julie Delpy, un film de epoca). Toate au fost inspirate din trecutul recent sau din prezent. Si abordeaza subiecte destul de radicale.

“Ma raportez in general la poveste, nu la personajul pe care il interpretez”

C.d.I.: Te-ai hotarat foarte repede sa joci in “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” (“4, 3, 2”): ai citit scenariul, ai dat proba, ai inceput sa filmezi intr-o saptamana. A fost noroc sau destin?

A.M.: A fost intamplarea, care joaca un rol foarte important in viata noastra, a tuturor. Am citit foarte repede si am dat o proba dupa doua zile. Eram la Londra la momentul respectiv, am zburat la Bucuresti unde l-am intalnit pe Cristian (n.r.: regizorul Cristian Mungiu). S-a intamplat totul foarte repede si a fost un proces foarte emotionant pentru mine. L-am filmat in 23 de zile, daca nu ma insel, cu o pauza de sarbatori. Era primul meu film in romaneste. Lucrasem doar in limba engleza pana atunci, facusem doar teatru in romaneste. A fost montat foarte repede, pentru ca am filmat in continuitate cronologica, si in mai putin de jumatate de an eram deja la Cannes.

C.d.I.: Interpretarea ta din “4, 3, 2” a fost catalogata de critici din strainatate ca fiind “performance of a lifetime”. Nu e ironic tinand cont in ce moment al carierei te aflai si ce roluri ai mai jucat dupa?

A.M.: (rade) Mi se pare ironic si acum, sper sa nu fie adevarat. Sper sa mai am numeroase sanse de a interpreta roluri frumoase. Dar ramane un moment foarte important, si nu din cauza premiului (filmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” a fost recompensat cu premiul Palme d'Or la Festivalul de la Cannes in 2007), ci din cauza povestii si datorita intalnirii mele cu Cristian Mungiu si cu colegii mei de platou. Insa, in special, cu Cristian; intalnirea cu el a fost foarte importanta pentru mine in plan artistic.

C.d.I.: Cum poate fi descrisa chimia dintre un actor si un regizor?

A.M.: E diferita de fiecare data, cateodata nici nu simtim nevoia sa vorbim, asa definesc eu starea ideala. Si pe platoul de filmare a filmului “4, 3, 2” s-a intamplat, si cu Vlad Ivanov, si cu Laura Vasiliu.

C.d.I.: Ai jucat de multe ori rolul unor femei fie foarte puternice (ca in “Storm” sau “4,3,2”), fie supuse, orbite de dragoste (ca in “Contesa”). Care te defineste, in care extrema te regasesti?

A.M.: In toate. Sau in nici una... Nu cred neaparat in conceptul de personaj, sunt eu intr-o situatie. E o posibilitate in care ma regasesc intr-un anumit prezent. Toate fatetele astea ale eternului feminin sunt in fiecare dintre noi. Eu am invatat la scoala sa exteriorizez aceste nuante, probabil. Dar nu m-am gandit niciodata la asemanarea aceasta. Nu-mi aleg rolurile asa – in masura in care eu sunt cea care aleg, si nu istoria sau rolurile vin in calea mea. Ma raportez in general la poveste, nu la personajul pe care il interpretez.

“Camera face ceva ce poate scena nu o face: citeste gandurile.”

C.d.I.: Care sunt cele mai mari diferente dintre scena de teatru si platoul de filmare?

A.M.: E complicat de facut o comparatie. Teatrul mi se pare din ce in ce mai riscant, poate si din cauza pieselor pe care le-am facut in ultima vreme. La Londra am facut “Masura pentru Masura”, un text shakespearian, si m-am confruntat cu multe probleme din cauza limbii, din cauza ritmului, din cauza faptului ca vorbeam limba engleza in tara lui, in tara Marelui Will. Am jucat pe scenele mari ale lumii si e o presiune enorma.

Apoi am facut un one-woman-show “4.48 Psihoza”, singura pe scena, foarte aproape de public, o ora si 12 minute. Momentele de dinainte sunt foarte complicate, cand stii ca intri pe scena din nou, sapte sau opt spectacole pe saptamana.

Si dupa aia am facut o piesa de Cehov, "Pescarusul," am jucat-o pe Zarecinaia, in limba franceza. Un rol pe care mi l-am dorit foarte multe, cu care am intrat la scoala. Acesta a fost monologul cu care am intrat la Universitatea de Arte.

Iarasi m-am confruntat nu numai cu problema textului, ci si a intelesului, a formei 10.46. Pentru mine si pentru orice actor, a nu juca in limba ta materna face ca naturaletea sa fie studiata, si nu vine asa de usor cum vine ea in romana. Cand joc in limba romana e altceva, e acasa.

C.d.I.: Nu ti-e frica de perisabilitatea momentului de pe scena?

A.M.: E efemer, da, dar totul e, viata e efemera. Nu poti capta fiecare moment. E foarte pretios teatrul, tocmai pentru riscul pe care il contine si pentru acest prezent atat de fragil. O realitate pe care o creem pe moment, din care ramane doar amintirea. Spectacolele filmate sunt de neprivit. Ele pot avea un rol documentar, dar se pierde orice urma de vraja. Nu spun ca nu ar exista riscuri si in film, exista riscul unui moment care ramane in timp (rade). In teatru exista intotdeauna posibilitatea unui urmator spectacol sau a unei urmatoare scene in acelasi spectacol, insa pe film...

Depinde si de mediul pe care ai filmat. Acum sunt camerele Red, exista optiunea digitala, care este imbratisata de toata lumea, insa cand filmezi pe rola de film de 35 de mm e mai complicat pentru ca nu exista foarte mult film.

C.d.I.: Este si foarte costisitor.

A.M.: Da, este foarte costisitoare metoda clasica de a face un film, care ramane preferata mea si a multor actori si regizori, nu mai vorbesc de directori de imagine. Si simti o numaratoare inversa. Auzi filmul cum ruleaza si stii ca daca nu iti iese din prima, a doua oara trebuie sa fii acolo. Si ai un public: tehnicienii si colegii tai actori, toata lumea care e in platou devine public, legi o relatie si simti emotia care circula de la si inspre tine. Camera face ceva ce poate scena nu o face: citeste gandurile. Pe scena joaca un rol foarte important spatiul si felul in care el e acoperit si folosit. Iar in film nu pot sa spun ca e vorba de detaliu, depinde de stilistica proiectului respectiv. In “4, 3, 2” – pentru ca tot vorbeam despre acest film – sunt foarte putine prim-planuri, dar e mult mai sensibil materialul rezultat.

“Nu ma simt prizoniera unei tipologii, dar ma atrag povestile mai putin vesele.”

C.d.I.: “In Romania avem creatori, avem autori, avem o generatie minunata de artisti, dar nu avem o industrie de film.” Ce ne lipseste?

A.M.: Banii.

C.d.I.: “4, 3, 2” a fost facut cu buget foarte mic, intr-un timp scurt, si cu toate acestea a facut inconjurul lumii.

A.M.: La fel si “A fost sau n-a fost”. Probabil ca nici un film minunat ca “Moartea domnului Lazarescu” nu a avut un buget mai mare ca al nostru, sunt nenumarate exemple printre filmele care se fac astazi in Romania (cu bugete mici, in general sub un milion de euro). Asta nu inseamna ca avem o industrie, asta inseamna ca avem oameni talentati, care-si aleg subiecte interesante, gandindu-se poate la posibilitatea de a le realiza.

Pentru ca e foarte complicat sa participi la un concurs CNC (Centrul National al Cinematografiei) cu un buget de doua milioane de euro. Pierde din start scenariul respectiv daca nu e semnat de un regizor celebru deja.

Nu e o situatie placuta pentru noi. Am putea face mult mai multe filme si mult mai diferite. Am avea poate mai multi regizori foarte tineri, care deocamdata gasesc cu greu modalitatile de a propune un scenariu, de a fi sustinuti de o casa de productie, s.a.m.d. E inca foarte greu sa faci un film in Romania.

C.d.I.: Cat de credibila crezi ca ai fi in fata publicului intr-un rol comic?

A.M.: (zambeste) Ramane de vazut. Am facut un scurt metraj in America acum o luna. O comedie foarte draguta care se cheama “Katia si panzele rosii”, care speram ca va fi prezentat la Sankt Petersburg, in cadrul festivalului “Nopti albe”. Revin la ce spuneam, nu stiu in ce masura pot sa-mi aleg eu rolurile, pentru ca aleg din ce mi se ofera. E inevitabil, lumea vazandu-te in niste partituri reusite, tinde sa-ti ofere acelasi tip de roluri. Eu nu ma simt prizoniera unei tipologii acum, dar ma atrag povestile mai putin vesele. Imi doresc totusi sa fac si comedie, e cel mai greu lucru, mai ales in teatru.

“In meseria mea nu m-am intalnit cu energie negativa, chiar daca subiectele abordate erau foarte dure. Nu folosesc asemenea tip de energie in munca mea cu mine insami.”

C.d.I.: Cum ai ajuns de la tanara absolventa a Universitatii din Iasi intr-o artista care-si alege rolurile, care refuza scenarii, care colaboreaza cu mari nume ale cinematografiei mondiale?

A.M.: N-am fost niciodata intr-o alta postura, nu am simtit niciodata obligatia de a face un anumit proiect, nu m-am confruntat cu presiunea asta nici cand am fost angajata a unui teatru. Am avut sansa, in general, sa-mi aleg proiectele si colectivul in care am lucrat. Am vrut foarte mult sa fiu actrita la Piatra Neamt, s-a intamplat! Mi-am dorit nespus sa ajung la Bulandra, s-a intamplat! E o poveste lunga, bineinteles (zambeste). Complicite, o companie minunata de teatru cu care am lucrat in Londra a fost si ea in topul preferintelor mele. Refuz in general rolurile care nu mi se potrivesc.

C.d.I: Ai refuzat si un rol pentru ca ti se parea ca tradezi atmosfera filmului si autenticitatea lui. Era vorba despre un subiect mai delicat, intr-o tara straina.

A.M: Am incercat sa-l refuz, dar nu l-am refuzat in cele din urma (zambeste). E vorba despre “Storm” in regia lui Hans-Christian Schmid, in care am jucat rolul unei bosniace, victima a razboiului din Balcani. Ne-am intalnit la Berlin si dupa ce mi-a oferit rolul respectiv, am citit scenariul si mi s-a parut ca o actrita bosniaca ar fi mult mai potrivita. Nu era doar bariera limbii, era si un fapt istoric foarte recent si m-am gandit si la “4,3,2”. Pentru ca eu, ca actor roman, nu cred ca m-as fi simtit bine sa vad o poveste romaneasca cu un actor strain, doar pentru ca el e mai mult sau mai putin cunoscut. Nu am vrut ca filmul sa fie rulat in Bosnia si sa fie judecat pentru lipsa lui de autenticitate, cand subiectul era unul foarte important.

Hans-Christian mi-a promis ca va cauta pe cineva, a revenit spunandu-mi ca n-a gasit pe nimeni altcineva. Scenariul imi placuse foarte mult si am zis ca putem incerca.

C.d.I.: Ce ascunde propria ta cutie a Pandorei?

A.M.: De obicei, ti se cere sa vb despre calitatile tale, nu despre defecte (rade). Ma gandesc la lucrurile astea foarte des, dar incerc sa le si definesc. Depinde de felul in care te raportezi, si la meserie si la viata. In raportul meu cu meseria nu cred ca m-am intalnit cu multa energie negativa, chiar daca subiectele abordate erau foarte dure. Nu folosesc asemenea tip de energie in “munca mea cu mine insami”, ca sa-l parafrezez pe Stanislavski. La mine totul e din iubire si pasiune nemasurata. Lipsa de masura e acolo, in cutia mea a Pandorei. Si amanarea, lenea, lucruri care ne cuprind pe toti, cei mai mari dusmani, dificultatea in care ma regasesc de multe ori de a hotari un lucru.

C.d.I.: Lenea? Ai facut la un moment dat in opt luni cinci filme.

A.M.: Da, dar asta nu a tinut de mine. Anul trecut poate nu am lucrat deloc. Ma refeream la amanare mai mult, la amanarea de a face, de a pune lucrurile in practica. In limba engleza “a juca pe scena” se spune “to act” (n.r.: polisem: a face, a actiona). Ma gandesc la inertie cand spun “lene”, sunt o persoana foarte activa si simt ca stau cateodata. Sau mai bine zis simt cand stau (rade). Bineinteles ca perioadele acestea de singuratate si de reflexie sunt foarte importante.

C.d.I.: Cand reflectezi? La ora 4.48 cumva?

A.M.: Cateodata, da (n.r.: ora 4.48 este cea la care se desfasoara actiunea in piesa de teatru “4.48. Psihoza”). Nu dorm foarte mult cand lucrez pentru ca nu am timp. Da, e o ora foarte buna pentru ganduri, vesele si triste.

“Cred ca trebuie sa transmitem celor mai tineri secrete ale meseriei sau ce am acumulat pe perioada unor ani de scena sau de film.”

C.d.I.: “Eu privesc lumea prin ochii unui actor, nu pot s-o vad altfel.” Cum vede lumea un actor caruia i s-au “epuizat” rolurile?

A.M.: Cred ca trebuie sa stii cand sa te opresti, mai ales in meseria asta. In orice activitate care tine de arta. Uneori drumul asta este frant prea devreme oricum, poate din cauza arderii unor suflete cu totul si cu totul speciale. Dar, noi, cei de rand, trebuie sa stim cand sa ne oprim si cand lasam loc altora.

Cred in tacere, in adevar, in sinceritatea pe care trebuie sa o ai vizavi de propria persoana. Cred in vocatia de profesor si cred ca trebuie sa transmitem – daca exista - niste secrete ale meseriei sau ce am acumulat pe perioada unor ani de scena sau de film celor mai tineri. Eu fac lucrul asta ori de cate ori am ocazia, am si predat timp de patru ani la Universitatea de Arte din Iasi, cu mare drag. Mi-a placut foarte mult sa fac lucrul asta. Sper sa stiu cand sa ma opresc.

C.d.I.: Spui ca ai predat cu mare drag. Acest lucru are legatura, desigur, cu tatal tau.

A.M.: Da am fost asistent si apoi lector universitar la clasa prof.univ.dr. Dionisie Vitcu si a tatalui meu, Gheorghe Marinca, la clasa la care am fost si eu studenta.

C.d.I.: Zi-mi un loc special, o aroma, un miros sau sunet pe care il gasesti doar in Iasi:

A.M.: Luna iunie in Iasi, cand aerul e parfumat de mirosul de tei. Ma gandesc foarte des la lucrul asta si la perioada respectiva din an. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care l-am primit vreodata, de la un prieten foarte drag, Radu, a fost o cutie. Nu am vrut sa deschis cutia, mi s-a parut un gest pretentios, dar mi-a spus sa stau linistita sa o deschid. Am deschis-o si erau niste flori uscate de tei – eu eram deja de cativa ani plecata din tara. Le-am purtat cu mine peste tot, a fost un mare-mare gest pentru mine.

C.d.I.: Apropo de purtatul peste tot, ai un obicei de a pastra cate un obiect de pe fiecare platou de filmare. Ai un creion care-ti aduce aminte de “4, 3, 2” si pe care il pastrezi cu sfintenie. Mai ai astfel de obiecte?

A.M.: Da, “fur”, de obicei, ce pot de pe platouri (rade). In general raman cu piese de costum, cu obiecte, mi se ofera multe lucruri. Cred ca mare parte din garderoba mea e formata din piese de costum, din lucrurile pe care le-am purtat prin filme, pentru ca ma atasez de ele. (Si pentru ca mi-e foarte greu sa ma duc la cumparaturi, nu-mi mai face nici placere in ultima vreme. Se pune atata accent in mass media pe forma si pe aparente incat a inceput sa-mi displaca activitatea asta, de care eram incantata acum cativa ani.)

C.d.I.: Ai facut foarte multi ani muzica, este si o mostenire din familie. Care este fundalul sonor al existentei tale?

A.M.: (Sta pe ganduri) Nu stiu, cred ca-l ascult deocamdata, trebuie sa ma hotarasc. Probabil ca e o respiratie. Tine de viata. Mai mult un sunet decat muzica, probabil.

C.d.I.: Simplitatea implica frumusete sau frumusetea implica simplitate?

A.M.: As insista mai degraba pe notiunile de adevar si frumos.

C.d.I.: In ingeri pazitori crezi?

A.M.: Da.

C.d.I.: Ai unul, care a fost alaturi de tine pe parcursul anilor?

A.M.: Cu siguranta.

***

Actrita ieseanca stabilitita in Marea Britanie, Anamaria Marinca, s-a nascut pe 1 aprilie 1978. Mama sa, Adriana, este violonista la Filarmonica de Stat din Iasi, iar tatal, Gheorghe Marinca, actor si conferentiar universitar in cadrul Universitatii de Arte “George Enescu” din Iasi.

A studiat vioara, dar a renuntat la muzica in favoarea actoriei. Si-a terminat studiile la Liceul „Octav Bancila", sectia vioara, si a urmat mai apoi studiile superioare la Departamentul de Teatru al Universitatii de Arta “George Enescu” din Iasi.

Dupa absolvire a lucrat timp de doua ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, dupa care s-a mutat la Bucuresti, unde a jucat pe scena Teatrului Bulandra.

Locuieste in Londra din anul 2005 pana in prezent.

Cariera cinematografica:

2004 -Sex Traffic : Elena Visinescu

2006-Hotel Babylon (serial TV): Natasa

2007- 4 luni, 3 saptamani si 2 zile : Otilia

2007-Tinerete fara tinerete - Receptionera hotelului

2008-Boogie- Smaranda Ciocazanu

2008 - The Last Enemy (TV): Yasim Anwar

2009 - Storm: Mira Arendt

2009 - Five minutes of heaven: Vika

2009 - The Countess: Anna Darvulia

2009 - Sleep with me (TV) : Sylvie

2010 - Un nuage dans un verre d’eau : Anna

2010 - The Aviatrix of Kazbek

2010 - Look, Stranger

2010 - The Pizza Miracle (scurt-metraj) - The Madonna of the Eels

2010-2011 Holby City ( serial TV)

2011 - Ouroboros (scurt-metraj)

2011 - Perfect Sense - Street Performer (uncredited)

2012 – Katia si panzele rosii (scurt-metraj)

2013 - Europa (post-productie)

Cele mai importante premii:

2005 – Premiul pentru Cea mai buna actrita, Premirul BAFTA (British Academy Television Awards) Premiul Royal Television Society si Premiul "Golden Nymph" la al 45-lea Festival de Televiziune de la Monte Carlo, pentru rolul sau din filmul “Sex Traffic”

2007 – Premiul Cea mai buna actrita, la Festivalul International al Filmului de la Stokholm, si nominalizare pentru acelasi titlu in cadrul Festivalului de la Cannes, pentru rolul Otilia, din filmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”